Atunci când interacționăm social, cum ar fi să strângem mâna sau să avem o conversație, observarea acțiunilor altora este esențială. Dar ce se întâmplă exact în creierul nostru în timpul acestui proces? Cum comunică diferitele regiuni ale creierului între ele? Cercetătorii ne oferă un răspuns intrigant:

percepția noastră despre ceea ce fac alții depinde mai mult de ceea ce ne așteptăm să se întâmple decât se credea inițial.

De ceva timp, cercetătorii încearcă să înțeleagă cum creierul nostru procesează acțiunile altora. De exemplu, se știe că atunci când privim pe cineva care efectuează o acțiune, se activează aceleași zone ale creierului ca atunci când efectuăm noi înșine acea acțiune. Oamenii au presupus că aceste regiuni ale creierului se activează într-o ordine specifică:

• mai întâi se activează regiunile vizuale ale creierului când vedem ce fac alții, apoi,
• mai târziu, regiunile parietale și premotorii pe care le folosim în mod normal pentru a efectua acțiuni similare.

Cercetătorii au crezut că acest flux de informație, de la ochii noștri la propriile noastre acțiuni, este ceea ce ne face să înțelegem ce fac alții. Această credință se bazează pe măsurători ale activității creierului la oameni și maimuțe în timp ce urmăreau acțiuni simple, cum ar fi ridicarea unui cuțit, prezentate în izolare în laborator. În realitate, acțiunile nu se întâmplă de obicei izolat, din senin: ele urmează o secvență predictibilă cu un scop final în minte, cum ar fi pregătirea micului dejun. Dar cum se descurcă creierul nostru cu asta?

Chaoyi Qin, Frederic Michon și colegii lor, conduși de Christian Keysers și Valeria Gazzola, ne oferă un răspuns intrigant:

dacă observăm acțiuni în astfel de secvențe semnificative, creierul nostru ignoră din ce în ce mai mult ceea ce vine în ochii noștri și se bazează mai mult pe predicții despre ce ar trebui să se întâmple în continuare, derivate din propriul nostru sistem motor. “Ceea ce am face noi în continuare devine ceea ce vede creierul nostru”,

rezumă Christian Keysers, autor principal al studiului și director al laboratorului “creierului social” din institut. Pentru a ajunge la această concluzie contraintuitivă, echipa, în colaborare cu Universitatea Medicală Jichi din Japonia, a avut ocazia unică de a măsura direct activitatea creierului direct din creierul pacienților cu epilepsie care au participat la cercetarea eeg intracraniană în scopuri medicale. Un astfel de examen implică măsurarea activității electrice a creierului folosind electrozi care nu sunt pe craniu, ci sub acesta.

Oportunitate unică

Avantajul acestei tehnici este că este singura tehnică care permite măsurarea directă a activității electrice pe care creierul o folosește pentru a funcționa. Clinic, este utilizată ca ultim pas pentru pacienții cu epilepsie rezistentă la medicamente, deoarece poate determina sursa exactă a epilepsiei. Dar în timp ce echipa medicală așteaptă să apară crizele epileptice, acești pacienți au o perioadă în care trebuie să stea în patul lor de spital și nu au altceva de făcut decât să aștepte – cercetătorii au folosit această perioadă ca o oportunitate de a arunca o privire în funcționarea creierului cu o precizie temporală și spațială fără precedent.

Experimentul

În timpul experimentului, participanții au efectuat o sarcină simplă: au urmărit un videoclip în care cineva efectua diverse acțiuni zilnice, cum ar fi prepararea micului dejun sau aranjarea unei cămăși. În timpul acestei perioade, activitatea electrică a creierului lor a putut fi măsurată prin intermediul electrozilor implantați în regiunile creierului implicate în observarea acțiunilor pentru a examina modul în care acestea comunică între ele. Au fost testate două condiții diferite, care au dus la o activitate cerebrală diferită în timp ce priveau. Într-una, videoclipul a fost prezentat – așa cum am vedea în mod normal desfășurarea acțiunii în fiecare dimineață – în ordinea sa naturală: vedeți pe cineva cum ia o chiflă, apoi un cuțit, apoi taie chifla, apoi scoate puțin unt etc.; în cealaltă, aceste acțiuni individuale au fost rearanjate într-o ordine aleatorie. Oamenii au văzut aceleași acțiuni în cele două condiții, dar doar în ordinea naturală, creierul lor poate utiliza cunoștințele sale despre cum ar unge o chiflă pentru a prezice ce acțiune vine în continuare.

Flux diferit de informații

Folosind analize sofisticate în colaborare cu Pascal Fries de la Institutul Ernst Strüngmann (ESI) din Germania, echipa a putut să dezvăluie că atunci când participanții au văzut secvențele rearanjate, imprevizibile, creierul a avut într-adevăr un flux de informații care mergea de la regiunile vizuale ale creierului, considerate a descrie ceea ce vede ochiul, la regiunile parietale și premotorii care controlează și propriile noastre acțiuni – așa cum a prezis modelul clasic. Dar când participanții au putut vedea secvențele naturale, activitatea s-a schimbat dramatic.

“Acum, informațiile curgeau de fapt de la regiunile premotorii, care știu cum ne pregătim micul dejun singuri, în jos în cortexul parietal, și suprimă activitatea în cortexul vizual”,

explică Valeria Gazzola.

“Este ca și cum ar fi încetat să vadă cu ochii lor și au început să vadă ceea ce ar fi făcut ei înșiși.”

Descoperirea lor este parte a unei realizări mai largi în comunitatea neuroștiințelor, care arată că creierul nostru nu reacționează pur și simplu la ceea ce vine prin simțurile noastre. În schimb, avem un creier predictiv, care prezice în permanență ce va urma. Intrarea senzorială așteptată este apoi suprimată. Vedem lumea din interior spre exterior, mai degrabă decât din exterior spre interior.

Desigur, dacă ceea ce vedem încalcă așteptările noastre, suprimarea așteptărilor eșuează și devenim conștienți de ceea ce vedem de fapt, mai degrabă decât de ceea ce ne așteptam să vedem.

Sursa: https://nin.nl/

Concluzie

Când vedem ce fac alții, creierul nostru nu vede doar ce se întâmplă, ci și ceea ce credem că se va întâmpla. Asta pentru că creierul nostru este un predictor priceput. Când vedem o acțiune, ne gândim la ce ar putea urma. Această predicție ne ajută să înțelegem ce se întâmplă și să ne așteptăm la rezultatele acțiunii.

De exemplu, dacă vedem pe cineva cum ia o chiflă, ne așteptăm ca el să o taie sau să o mănânce. Dacă vedem pe cineva cum se apropie de noi, ne așteptăm ca el să ne vorbească sau să ne dea ceva.

Această capacitate de predicție este importantă pentru viața noastră social